Cuvântul grec canon înseamnă ,,vergea de măsură". Canonul de Scriptură este ,,vergea de măsură" de care credinţa şi practica Bisericii să fie măsurate: normele ei, lista scrierilor acceptate ca autoritare şi în vigoare.
Ori concepţie de Scriptură implică concepţia de un canon care identifică şi enumeră acele scrieri care sunt recunoscute ca o revelaţie divină într-o formă scrisă. Dar este clar dintr-o istorie a Vechiului şi a Noului Testament că o perioadă considerabilă a trecut între cele două procese – recunoaşterea vocii divine în revelaţie şi identificarea celor scrieri ca divine.
BISERICA ŞI CANONUL IUDAIC:
Atunci când Ioan botezătorul intră pe peisaj, oamenii lui Dumnezeu au fost iudaici care au fost ,,oamenii ai Cărţii". Adică, au acceptat Legea lui Moise şi Profeţii ca revelaţia divină. În Predica de pe munte, Isus a acceptat Legea şi Profeţii, le-a asumat şi a spus că învăţătura Lui a fost înrădăcinată în ele.
Atunci când a început Biserica, Petru a spus că Evanghelia – mai ales moartea şi învierea lui Cristos – au fost înrădăcinate în Vechiul Testament. ,,Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel …cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi. Fiindcă David era prooroc, şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie" (Fapte 2.16, 29-30).
Filip a făcut acelaşi lucru în 8.35: ,,Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta [Isaia 53], şi i-a propovăduit pe Isus". Şi Pavel, fiind instrucţionat în Scripturile Vechiului Testament, ,,se întărea din ce în ce mai mult, şi făcea de ruşine pe Iudeii, care locuiau în Damasc, dovedind că Isus este Hristosul …a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi, dovedind şi lămurind, că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze din morţi. „Şi acest Isus pe care vi-L vestesc eu” zicea el „este Hristosul" (Fapte 9.22; 17.2-3).
Central la predica apostolilor a fost faptul că viaţa, naşterea, moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos au fost ,,după Scripturi" (1 Corinteni 15.3, 4). Nu este nici o ceartă în zilele lui Isus şi ale apostolilor cu privire la care cărţi trebuie să fie în ,,canonul Vechiului Testament". În mare măsură, ei au acceptat cele cărţi pe care le avem în Vechiul Testament nostru – fără cele cărţi aflate în Biblia catolică şi ortodoxă.
DOMNUL CA CANONUL
La sfârşitul Predicii de pe munte, textul spune: ,,După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor" (Matei 7.28-29). Chiar vrăjmaşii Lui au acceptat faptul că Isus a vorbit cu autoritate (putere). ,,Aprozii au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta" (Ioan 7.46).
Deci, creştinii timpurii L-au recunoscut ca ,,Domn şi Hristos" (Fapte 2.36). Isus a sus: ,,Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ" (Matei 28.18). Pentru Pavel (şi ceilalţi autori), cuvântul lor a fost cuvântul Domnului: ,,Celor căsătoriţi, le poruncesc nu eu, ci Domnul" (1 Corinteni 7.10). ,,Dacă crede cineva că este prooroc sau însuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului" (1 Corinteni 14.37).
Cu ,,mesie falşi" provenind în zilele după cele apostolilor, înţelegem motivul pentru care discursurile şi viaţa lui Isus au fost scrise – în formele Evangheliilor – Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ştim din Evanghelia după Luca că au fost multe ,,evanghelii" - ,,Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi… (1.1).
APOSTOLII CA CANONUL:
Isus i-a ales pe apostoli ,,să-i aibă cu Sine" (Marcu 3.14). Dintre alte motive, au fost aleşi ,,să-L însoţească drept martor al învierii Lui" (Fapte 1.22). Avem promisiuni în Ioan 14-16 că Isus îi va inspira pe ei (pe apostoli) pentru a transmite mesajul Lui fără greşeli. Şi promisiunile acestea cuprind totul Noul Testament. Ioan 14.26; 16.13-15; 15.26-27. Ştim, prin urmare, că ei n-au scris bazat doar pe memoria lor – au avut ajutorul divin. Petru a spus: ,,Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură nu se tîlcuieşte singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1.20-21).
Scrierile lor sunt canonul Bisericii: ,,Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos" (Efeseni 2.19-20).
ZILELE DUPĂ APOSTOLI
Căci nu pot mai fi martori ai învieri şi nu mai există ,,botezul Duhului Sfânt" (Efeseni 4.5), nu pot mai fi apostoli în Biserica lui Hristos. Apostolii nu au avut şi nu încă au urmaşi sau succesori. Apostolii şi minunile pe care le-au făcut aparţin unui stagiu desăvârşit între Domnul şi Biserica de astăzi.
Desigur, în secolul al doilea, erau oameni care au fost ,,discipoli" ai apostolilor, mai ales ai lui Ioan, căci el a fost ultimul apostol a muri. Policarp este cel mai cunoscut astfel discipol. Multe cărţi au provenit şi multe ,,evanghelii" în aceste zile care au afirmat să fie divine.
S-au ridicat învăţături şi învăţători se chemeau ,,gnostici". Au afirmat să le provină învăţăturile dintr-un apostol particular şi prin urmare au avut o sursă de informaţie care n-a fost disponibilă la alţi creştini. Un învăţător gnostic – Valentinus – a afirmat să aibă învăţătura taină a lui Pavel, prin un discipol al lui Pavel – Teudas. Un alt grup mare al gnosticilor – Basilidieni – au afirmat să aibă o line de tradiţie din partea lui Matia şi un alt – Glauchias – prin Petru. Alţii au folosit numele apostolilor pentru lucrările lor – Iacov, fratele Domnului şi Toma. Se cheamă ,,evanghelii apocrife".
CUVÂNTUL ,,CATOLIC" ŞI FAPTUL DE A FI CANON
Răspunsul a fost să arate o ,,tradiţie" comună şi apostolică, adică apostolii toţi au învăţăt acelaşi lucru. ,,M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zădar" (Galateni 2.2; vezi şi 6-9). Au căutat învăţătura apostolilor şi au văzut armonia dintre cei apostolii adevăraţi. Au căutat tradiţia comună în bisericile pe care le-au stabilit apostolii (după ,,tradiţie). Deci, faptul de a fi un apostol implică faptul de a ,,catolic" sau ,,universal".
Până cea a două jumătate a celui al doilea secol, creştinismul şi autoritatea de trei părţi – Domnul, Scripturile iudaice şi apostolii – au fost provocaţi din două direcţii. Mai întâi, autoritatea Scripturilor ebraice a fost pusă sub semnul întrebării de mulţi care a văzut-o ca fiind străină faţă de creştinism. În al doilea rând, autoritatea apostolică a fost în pericolul de a fi făcută particulară, tratată cum ar fi tainică şi exclusivă în loc de publică şi universală. Gnosticii au afirmat că ei au avut o înţelegere tainică şi ei trebuiau să înveţe ,,adevărul."
Singurul mod de a răspunde la aceste provocări a fost să recunoaşte şi să accepte cele cărţi care au fost recunoscute universal ca apostolice – adică, într-un canon eficace de Scripturi creştine care au fost paralel cu Legea şi Profeţi.
Toate aceste lucruri au avut loc mult timp înainte de primul sinod. Trebuie să înţelegem faptul că cărţile Noului Testament (canonul) au fost recunoscute şi acceptate bazat pe natura lor inerentă – fiind apostolică – şi faptul că Biserica însăşi nu ne-a dat Biblia. Biblia este sămânţa Bisericii (Luca 8.11) nu vice versa.
MARCION
Marcion (140 d. Cr.) a fost unul dintre cei mai devreme provocători ai canonului. El a fost atât de radical în ostilitatea lui faţă de iudaism încât a tăiat complet toate legăturile iudaice cu creştinism. Atât de radical era el încât a spus că ,,Dumnezeul" Vechiului Testament n-a fost acelaşi ,,Dumnezeul" Noului Testament (a fost mai inferior). El a împins învăţăturile apostolului Pavel despre Vechiul Testament la extrem şi a acceptat puţine epistole ca fiind inspirate: Galateni, 1 şi 2 Corinteni, 1 şi 2 Tesaloniceni, Laodiceni, Coloseni, Filemon şi Filipeni. Şi el a acceptat numai o singură evanghelie – cea după Luca dar schimbată ca să ridică cele secţiuni care au arătat o provenienţă iudaică.
Lista lui Marcion este cea mai devreme listă de cărţi canonice care ni s-a transmis nouă. Nu ştim tot care vrem să ştim despre Marcion şi relaţia lui cu întreaga Biserică dar se pare adevărat că lucrarea lui Marcion (şi nevoia de a-i da un răspuns) a grăbit şi a concentrat un proces care deja a început – formaţia unui canon.
ATITUDINEA BISERICII TIMPURII FAŢĂ DE SCRIPTURI
Biserica, într-un sens, s-a născut în sinagogă. Majoritatea creştinilor timpurii au provenit dintr-un fundal iudaic şi s-au închinat mai întâi în sinagogi. Central la închinarea în sinagogi a fost citirea Scripturilor – sulele Legii şi ale profeţilor. Dar, în adunări creştine, au avut mai mult decât Scripturile Vechiului Testament – au avut Evangheliile şi Scrisorile (ale lui Pavel, aşa mai departe). 1 Timotei 4.13 spune: ,,Până voi veni, ia seama bine la citire [fără îndoială, citirea publică în închinare], la îndemnare, şi la învăţătura pe care o dai altora".
Iustin Martirul, descriind păgânilor ceea ce se întâmplă într-o adunare creştină, vorbeşte despre citirea ,,memoriilor apostolilor sau a scrierilor profeţilor cât mult permite timp" şi în alte parte, referă la ,,memoriilor apostolilor care se cheamă evangheliile". Poziţia autorităţii cărţilor folosite în comunitatea creştină în secolele al doilea şi al treilea depindea pe dacă au fost citite în biserică sau nu. Astfel de citire, prin implicaţie, le-a pus pe nivel cu profeţile Vechiului Testament.
Discursul public (citirea publică) a fost o parte imporantă în închinare şi cărţile citite au fost o posesie esenţială pentru comunităţi creştine. Cărţile au fost rare şi rata de analfabetul dintre creştini a fost probabil sus. Se pare, pentru a proteja cărţile divine de la autorităţile civile, că creştinii au schimbat formatul – de la sule la codexuri (frunze de papirus). Deci, citirea publică a Scripturilor a fost pentru a ,,învăţa, a mustra, a îndrepta, a da înţelepciune în neprihănire" (2 Timotei 3.16).
DOCTRINA APOSTOLICĂ ŞI FAPTULUI DE A AVEA AUTOR:
Standardul pentru a judeca dacă o învăţătură a fost apostolică a fost dacă învăţătura respectivă se afla într-o carte apostolică. Dacă o scriere a fost apostolică, întrebarea a fost răspunsă – dar unele cărţi n-au avut un autor apostolic – cum ar fi Marcu sau Luca. Totuşi, autorii aceştia au fost asociaţi cu apostoli – Petru şi Pavel respectiv.
De exemplu, Epistola către Evrei a fost folosită devreme în Biserică. Încă până la târziu în secolul al doilea îndoieli s-au ridicat despre autoritatea ei – mai ales dintre scriitori de vest. Aceste îndoieli s-au bazat pe convingerea că cartea n-a fost scrisă de către Pavel. Scriitori din est au menţinut că a fost şi în cele din urmă, au câştigat; toţi au acceptat Evrei când toţi au acceptat ideea că Pavel a scris-o. Încă, un cărturar oriental – Origen – a crezut că Evrei a fost apostolică în caracter şi învăţătură dar nu credea că a fost din partea lui Pavel.
Creştinii din secolul al doilea n-au fost necredincioşi nici supraficiali cu privire la Sfintele Scripturi. Bisericile dintr-o parte a împăraţiei au cunoscut anumite cărţi peste o perioadă durată – operele care au provenit din regiunea lor – în timp ce creştini dintr-o altă regiune, cu multe cărţi sacre în comun, le-au întâmplinat mai târziu şi aveau nevoie de a fi convins înainte să le adăuge la canonul lor.
PSEUDOPIGRAFIE:
Falsificarea a fost proeminentă dar n-a fost tolerată. Astăzi, există sute de scrieri de natura falsă de la secole timpurii creştine şi majoritatea este afectată de influenţa gnostică sau altă influenţă şi a fost scrisă pentru a propaga astfel de păreri. Contrastul între astfel de opere şi canonul este fără greşeală.
ANTICHITATEA CANONULUI
Un lucru care deosebea cărţile Noului Testament şi pseudopigrafia de mai târziu este faptul că pseudopigrafia a fost recentă în timp ce cărţile Noului Testament au fost vechi. Autorul fragmentului lui Muratorius a respins o operă pe nume Păstorul lui Hermas din cauza faptului că a fost de originea recentă, spunând că astfel de opere pot fi citite acasă dar nu în public la adunare.
Deci, Hermas şi Prima epistolă a lui Clement (din primul secol) au fost adăugate la unele manuscrise Noului Testament. Dar este evident că cărţile care au fost recunoscute şi acceptate ca fiind divine au fost şi puteau fi citite în public – au fost antice, provenind direct sau indirect de la o sursă apostolică şi menţinând martoria apostolică la Cristos - ,,Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii" (1 Ioan 1.1).
PROFEŢIA CREŞTINĂ:
Este evident dintr-un studiu al operelor din secolele de mai târziu (secolul al doilea şi mai târziu) că epoca profeţiei creştine s-a încheiat – s-a încheiat cu apostoli. A fost o renaştere de profeţie în cel al doilea secol – Pastorul lui Hermas şi mişcarea montaniştilor din Frigia, Roma şi Africa de Nord de la 157 d. Cr. Totuşi, canonul eficace – sursa doctrinei apostolice – pentru montanişti a fost aceeaşi pentru majoritatea creştinilor.
CANONUL LUI MURATORIUS
Majoritatea scriierilor din secolul al doilea cită sau fac aluzii la Domnul sau cărţile Noului Testament cu sau fără o formulă asemenea cu ,,este scris" într-un mod în care arată că textele sunt foarte familiare lor şi audienţei şi acceptate ca autoritare. Cea mai devreme listă de cărţi acceptate (afară de cea a lui Marcion) este aşa-zis Fragmentul lui Muratorius din 180 d. Cr. Din nefericire, textul este corupt, începând cu nişte observaţii despre Evanghelia după Marcu. Totuşi, referă la Evanghelia după Luca ca ,,cea a treia carte a Evangheliei" şi include Evanghelia după Ioan.
Deci, poziţia celor patru evanghelii este firmă şi ele stau împreună. Celelalte discursuri, strângeri şi evanghelii timpurii s-au dispărut. Cele patru evanghelii antice au izgonit fiecare rival din privire.
Urmează în Fragmentul lui Muratorius Faptele Apostolilor, atribuită lui Luca. Dar e clar că aparţine Evangheliei după Luca şi nu este o operă din al doilea secol. Scriitorul după aceea listează epistolele lui Pavel după ordinea această: Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Galateni, Tesaloniceni, Romani cu un gând cu privire la numărul şapte ca exprimând desăvârşire dar recunoscând faptul că sunt două Corinteni şi două Tesaloniceni. Filemon, Tit şi cele două epistole către Timotei sunt listate.
Scriitorul fragmentului lui Muratorius nu menţionează de loc Evrei. În Roma în perioada această, este evident că nu se citeşte de toţi. A fost creştinii din est care au iubit-o. Iudea este menţionat şi două epistole ale lui Ioan şi este o referire străină la ,,Înţelepciunea scrisă de prietenii lui Solomon spre lauda lui", poate Cartea Înţelepciunii din Apocrifa Vechiului Testament.
Este o referire la Apocalispele lui Ioan şi a lui Petru dar nici o referire la cele două epistole ale lui Petru. Fragmentul lui Muratorius pune schiţa pentru canonul Noului Testament care a ţinut mult timp mai încolo. Cele patru evanghelii, Fapte, treisprezece epistole ale lui Pavel sunt acceptate universal. Prima a lui Ioan şi 1 Petru sunt citite larg în bisericile, cele două epistole mai mici ale lui Ioan însoţesc de obicei, dar nu totdeauna, 1 Ioan. Evrei şi Apocalipsa sunt bine cunoscute dar în regiuni locale, cu greutate. Iacov (nu menţionat în Fragmentul lui Muratorius) şi Iuda sunt cunoscute în câteva regiuni dar nu în alte. Dintre cărţile noastre prezente, 2 Petru se află cel mai puţin des dintre cele citite.
CONSENSUL DIN AL PATRULEA SECOL
Până ajugem la epoca sinodelor, majoritatea creştinilor citesc aceleaşi cărţi. Istoricul creştin Eusebiu listează ,,Homologumena" (cărţi acceptate de toţi): patru evanghelii, Fapte, Pavel, 1 Ioan, 1 Petru şi Apocalipsa. După accea, listează ,,antilogomena" (cărţi disputate dar familiarizate tuturor): Iacov, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan. După acea sunt ,,notha" (opere false): Faptele lui Pavel, Hermas, Apocalipsa lui Petru, Barnaba şi Didahe – şi unii ar adăuga Apocalipsa lui Ioan şi Evanghelia după Evrei. ,,Notha" sunt ,,false" în sensul de a nu fi dintr-o sursă apostolică; ,,recunoscute de majoritatea creştinilor", spune Eusebiu, dar nu ca canonice. Sunt opere eretice - ,,Evanghelii" şi ,,Fapte" – care se poartă numele apostolilor dar nu se cheamă ,,notha".
Lista scrierilor canonice în Scrisoarea festală a lui Atanasiu (367 d. Cr.) este identică cu cea a noastră.
Canonul din bisericii care vorbesc limba siriacă are o istorie diferită dar ele trag aceeaşi concluzie. A doua a lui Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa sunt cunoscute de creştinii siriaci cam târziu. Nu se pare că creştinii siriaci au folosit alte cărţi care n-au fost recunsocute de bisericile greci-romane.
De-a lungul tuturor, avem credinţa în cuvintele lui Petru, care l-a citat pe Isaia: ,,Deci, ca unii cari, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima; fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac. Căci orice făptură este ca iarba, şi toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie" (1 Petru 1.22-25).
www.studiatibiblia.ro
Canonul Noului Testament
Canonul Noului Testament
INTRODUCERE:
Cuvântul grec canon înseamnă ,,vergea de măsură". Canonul de Scriptură este ,,vergea de măsură" de care credinţa şi practica Bisericii să fie măsurate: normele ei, lista scrierilor acceptate ca autoritare şi în vigoare.
Ori concepţie de Scriptură implică concepţia de un canon care identifică şi enumeră acele scrieri care sunt recunoscute ca o revelaţie divină într-o formă scrisă. Dar este clar dintr-o istorie a Vechiului şi a Noului Testament că o perioadă considerabilă a trecut între cele două procese – recunoaşterea vocii divine în revelaţie şi identificarea celor scrieri ca divine.
BISERICA ŞI CANONUL IUDAIC:
Atunci când Ioan botezătorul intră pe peisaj, oamenii lui Dumnezeu au fost iudaici care au fost ,,oamenii ai Cărţii". Adică, au acceptat Legea lui Moise şi Profeţii ca revelaţia divină. În Predica de pe munte, Isus a acceptat Legea şi Profeţii, le-a asumat şi a spus că învăţătura Lui a fost înrădăcinată în ele.
Atunci când a început Biserica, Petru a spus că Evanghelia – mai ales moartea şi învierea lui Cristos – au fost înrădăcinate în Vechiul Testament. ,,Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel …cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi. Fiindcă David era prooroc, şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie" (Fapte 2.16, 29-30).
Filip a făcut acelaşi lucru în 8.35: ,,Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta [Isaia 53], şi i-a propovăduit pe Isus". Şi Pavel, fiind instrucţionat în Scripturile Vechiului Testament, ,,se întărea din ce în ce mai mult, şi făcea de ruşine pe Iudeii, care locuiau în Damasc, dovedind că Isus este Hristosul …a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi, dovedind şi lămurind, că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze din morţi. „Şi acest Isus pe care vi-L vestesc eu” zicea el „este Hristosul" (Fapte 9.22; 17.2-3).
Central la predica apostolilor a fost faptul că viaţa, naşterea, moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos au fost ,,după Scripturi" (1 Corinteni 15.3, 4). Nu este nici o ceartă în zilele lui Isus şi ale apostolilor cu privire la care cărţi trebuie să fie în ,,canonul Vechiului Testament". În mare măsură, ei au acceptat cele cărţi pe care le avem în Vechiul Testament nostru – fără cele cărţi aflate în Biblia catolică şi ortodoxă.
DOMNUL CA CANONUL
La sfârşitul Predicii de pe munte, textul spune: ,,După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor" (Matei 7.28-29). Chiar vrăjmaşii Lui au acceptat faptul că Isus a vorbit cu autoritate (putere). ,,Aprozii au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta" (Ioan 7.46).
Deci, creştinii timpurii L-au recunoscut ca ,,Domn şi Hristos" (Fapte 2.36). Isus a sus: ,,Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ" (Matei 28.18). Pentru Pavel (şi ceilalţi autori), cuvântul lor a fost cuvântul Domnului: ,,Celor căsătoriţi, le poruncesc nu eu, ci Domnul" (1 Corinteni 7.10). ,,Dacă crede cineva că este prooroc sau însuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului" (1 Corinteni 14.37).
Cu ,,mesie falşi" provenind în zilele după cele apostolilor, înţelegem motivul pentru care discursurile şi viaţa lui Isus au fost scrise – în formele Evangheliilor – Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ştim din Evanghelia după Luca că au fost multe ,,evanghelii" - ,,Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi… (1.1).
APOSTOLII CA CANONUL:
Isus i-a ales pe apostoli ,,să-i aibă cu Sine" (Marcu 3.14). Dintre alte motive, au fost aleşi ,,să-L însoţească drept martor al învierii Lui" (Fapte 1.22). Avem promisiuni în Ioan 14-16 că Isus îi va inspira pe ei (pe apostoli) pentru a transmite mesajul Lui fără greşeli. Şi promisiunile acestea cuprind totul Noul Testament. Ioan 14.26; 16.13-15; 15.26-27. Ştim, prin urmare, că ei n-au scris bazat doar pe memoria lor – au avut ajutorul divin. Petru a spus: ,,Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură nu se tîlcuieşte singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1.20-21).
Scrierile lor sunt canonul Bisericii: ,,Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos" (Efeseni 2.19-20).
ZILELE DUPĂ APOSTOLI
Căci nu pot mai fi martori ai învieri şi nu mai există ,,botezul Duhului Sfânt" (Efeseni 4.5), nu pot mai fi apostoli în Biserica lui Hristos. Apostolii nu au avut şi nu încă au urmaşi sau succesori. Apostolii şi minunile pe care le-au făcut aparţin unui stagiu desăvârşit între Domnul şi Biserica de astăzi.
Desigur, în secolul al doilea, erau oameni care au fost ,,discipoli" ai apostolilor, mai ales ai lui Ioan, căci el a fost ultimul apostol a muri. Policarp este cel mai cunoscut astfel discipol. Multe cărţi au provenit şi multe ,,evanghelii" în aceste zile care au afirmat să fie divine.
S-au ridicat învăţături şi învăţători se chemeau ,,gnostici". Au afirmat să le provină învăţăturile dintr-un apostol particular şi prin urmare au avut o sursă de informaţie care n-a fost disponibilă la alţi creştini. Un învăţător gnostic – Valentinus – a afirmat să aibă învăţătura taină a lui Pavel, prin un discipol al lui Pavel – Teudas. Un alt grup mare al gnosticilor – Basilidieni – au afirmat să aibă o line de tradiţie din partea lui Matia şi un alt – Glauchias – prin Petru. Alţii au folosit numele apostolilor pentru lucrările lor – Iacov, fratele Domnului şi Toma. Se cheamă ,,evanghelii apocrife".
CUVÂNTUL ,,CATOLIC" ŞI FAPTUL DE A FI CANON
Răspunsul a fost să arate o ,,tradiţie" comună şi apostolică, adică apostolii toţi au învăţăt acelaşi lucru. ,,M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zădar" (Galateni 2.2; vezi şi 6-9). Au căutat învăţătura apostolilor şi au văzut armonia dintre cei apostolii adevăraţi. Au căutat tradiţia comună în bisericile pe care le-au stabilit apostolii (după ,,tradiţie). Deci, faptul de a fi un apostol implică faptul de a ,,catolic" sau ,,universal".
Până cea a două jumătate a celui al doilea secol, creştinismul şi autoritatea de trei părţi – Domnul, Scripturile iudaice şi apostolii – au fost provocaţi din două direcţii. Mai întâi, autoritatea Scripturilor ebraice a fost pusă sub semnul întrebării de mulţi care a văzut-o ca fiind străină faţă de creştinism. În al doilea rând, autoritatea apostolică a fost în pericolul de a fi făcută particulară, tratată cum ar fi tainică şi exclusivă în loc de publică şi universală. Gnosticii au afirmat că ei au avut o înţelegere tainică şi ei trebuiau să înveţe ,,adevărul."
Singurul mod de a răspunde la aceste provocări a fost să recunoaşte şi să accepte cele cărţi care au fost recunoscute universal ca apostolice – adică, într-un canon eficace de Scripturi creştine care au fost paralel cu Legea şi Profeţi.
Toate aceste lucruri au avut loc mult timp înainte de primul sinod. Trebuie să înţelegem faptul că cărţile Noului Testament (canonul) au fost recunoscute şi acceptate bazat pe natura lor inerentă – fiind apostolică – şi faptul că Biserica însăşi nu ne-a dat Biblia. Biblia este sămânţa Bisericii (Luca 8.11) nu vice versa.
MARCION
Marcion (140 d. Cr.) a fost unul dintre cei mai devreme provocători ai canonului. El a fost atât de radical în ostilitatea lui faţă de iudaism încât a tăiat complet toate legăturile iudaice cu creştinism. Atât de radical era el încât a spus că ,,Dumnezeul" Vechiului Testament n-a fost acelaşi ,,Dumnezeul" Noului Testament (a fost mai inferior). El a împins învăţăturile apostolului Pavel despre Vechiul Testament la extrem şi a acceptat puţine epistole ca fiind inspirate: Galateni, 1 şi 2 Corinteni, 1 şi 2 Tesaloniceni, Laodiceni, Coloseni, Filemon şi Filipeni. Şi el a acceptat numai o singură evanghelie – cea după Luca dar schimbată ca să ridică cele secţiuni care au arătat o provenienţă iudaică.
Lista lui Marcion este cea mai devreme listă de cărţi canonice care ni s-a transmis nouă. Nu ştim tot care vrem să ştim despre Marcion şi relaţia lui cu întreaga Biserică dar se pare adevărat că lucrarea lui Marcion (şi nevoia de a-i da un răspuns) a grăbit şi a concentrat un proces care deja a început – formaţia unui canon.
ATITUDINEA BISERICII TIMPURII FAŢĂ DE SCRIPTURI
Biserica, într-un sens, s-a născut în sinagogă. Majoritatea creştinilor timpurii au provenit dintr-un fundal iudaic şi s-au închinat mai întâi în sinagogi. Central la închinarea în sinagogi a fost citirea Scripturilor – sulele Legii şi ale profeţilor. Dar, în adunări creştine, au avut mai mult decât Scripturile Vechiului Testament – au avut Evangheliile şi Scrisorile (ale lui Pavel, aşa mai departe). 1 Timotei 4.13 spune: ,,Până voi veni, ia seama bine la citire [fără îndoială, citirea publică în închinare], la îndemnare, şi la învăţătura pe care o dai altora".
Iustin Martirul, descriind păgânilor ceea ce se întâmplă într-o adunare creştină, vorbeşte despre citirea ,,memoriilor apostolilor sau a scrierilor profeţilor cât mult permite timp" şi în alte parte, referă la ,,memoriilor apostolilor care se cheamă evangheliile". Poziţia autorităţii cărţilor folosite în comunitatea creştină în secolele al doilea şi al treilea depindea pe dacă au fost citite în biserică sau nu. Astfel de citire, prin implicaţie, le-a pus pe nivel cu profeţile Vechiului Testament.
Discursul public (citirea publică) a fost o parte imporantă în închinare şi cărţile citite au fost o posesie esenţială pentru comunităţi creştine. Cărţile au fost rare şi rata de analfabetul dintre creştini a fost probabil sus. Se pare, pentru a proteja cărţile divine de la autorităţile civile, că creştinii au schimbat formatul – de la sule la codexuri (frunze de papirus). Deci, citirea publică a Scripturilor a fost pentru a ,,învăţa, a mustra, a îndrepta, a da înţelepciune în neprihănire" (2 Timotei 3.16).
DOCTRINA APOSTOLICĂ ŞI FAPTULUI DE A AVEA AUTOR:
Standardul pentru a judeca dacă o învăţătură a fost apostolică a fost dacă învăţătura respectivă se afla într-o carte apostolică. Dacă o scriere a fost apostolică, întrebarea a fost răspunsă – dar unele cărţi n-au avut un autor apostolic – cum ar fi Marcu sau Luca. Totuşi, autorii aceştia au fost asociaţi cu apostoli – Petru şi Pavel respectiv.
De exemplu, Epistola către Evrei a fost folosită devreme în Biserică. Încă până la târziu în secolul al doilea îndoieli s-au ridicat despre autoritatea ei – mai ales dintre scriitori de vest. Aceste îndoieli s-au bazat pe convingerea că cartea n-a fost scrisă de către Pavel. Scriitori din est au menţinut că a fost şi în cele din urmă, au câştigat; toţi au acceptat Evrei când toţi au acceptat ideea că Pavel a scris-o. Încă, un cărturar oriental – Origen – a crezut că Evrei a fost apostolică în caracter şi învăţătură dar nu credea că a fost din partea lui Pavel.
Creştinii din secolul al doilea n-au fost necredincioşi nici supraficiali cu privire la Sfintele Scripturi. Bisericile dintr-o parte a împăraţiei au cunoscut anumite cărţi peste o perioadă durată – operele care au provenit din regiunea lor – în timp ce creştini dintr-o altă regiune, cu multe cărţi sacre în comun, le-au întâmplinat mai târziu şi aveau nevoie de a fi convins înainte să le adăuge la canonul lor.
PSEUDOPIGRAFIE:
Falsificarea a fost proeminentă dar n-a fost tolerată. Astăzi, există sute de scrieri de natura falsă de la secole timpurii creştine şi majoritatea este afectată de influenţa gnostică sau altă influenţă şi a fost scrisă pentru a propaga astfel de păreri. Contrastul între astfel de opere şi canonul este fără greşeală.
ANTICHITATEA CANONULUI
Un lucru care deosebea cărţile Noului Testament şi pseudopigrafia de mai târziu este faptul că pseudopigrafia a fost recentă în timp ce cărţile Noului Testament au fost vechi. Autorul fragmentului lui Muratorius a respins o operă pe nume Păstorul lui Hermas din cauza faptului că a fost de originea recentă, spunând că astfel de opere pot fi citite acasă dar nu în public la adunare.
Deci, Hermas şi Prima epistolă a lui Clement (din primul secol) au fost adăugate la unele manuscrise Noului Testament. Dar este evident că cărţile care au fost recunoscute şi acceptate ca fiind divine au fost şi puteau fi citite în public – au fost antice, provenind direct sau indirect de la o sursă apostolică şi menţinând martoria apostolică la Cristos - ,,Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii" (1 Ioan 1.1).
PROFEŢIA CREŞTINĂ:
Este evident dintr-un studiu al operelor din secolele de mai târziu (secolul al doilea şi mai târziu) că epoca profeţiei creştine s-a încheiat – s-a încheiat cu apostoli. A fost o renaştere de profeţie în cel al doilea secol – Pastorul lui Hermas şi mişcarea montaniştilor din Frigia, Roma şi Africa de Nord de la 157 d. Cr. Totuşi, canonul eficace – sursa doctrinei apostolice – pentru montanişti a fost aceeaşi pentru majoritatea creştinilor.
CANONUL LUI MURATORIUS
Majoritatea scriierilor din secolul al doilea cită sau fac aluzii la Domnul sau cărţile Noului Testament cu sau fără o formulă asemenea cu ,,este scris" într-un mod în care arată că textele sunt foarte familiare lor şi audienţei şi acceptate ca autoritare. Cea mai devreme listă de cărţi acceptate (afară de cea a lui Marcion) este aşa-zis Fragmentul lui Muratorius din 180 d. Cr. Din nefericire, textul este corupt, începând cu nişte observaţii despre Evanghelia după Marcu. Totuşi, referă la Evanghelia după Luca ca ,,cea a treia carte a Evangheliei" şi include Evanghelia după Ioan.
Deci, poziţia celor patru evanghelii este firmă şi ele stau împreună. Celelalte discursuri, strângeri şi evanghelii timpurii s-au dispărut. Cele patru evanghelii antice au izgonit fiecare rival din privire.
Urmează în Fragmentul lui Muratorius Faptele Apostolilor, atribuită lui Luca. Dar e clar că aparţine Evangheliei după Luca şi nu este o operă din al doilea secol. Scriitorul după aceea listează epistolele lui Pavel după ordinea această: Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Galateni, Tesaloniceni, Romani cu un gând cu privire la numărul şapte ca exprimând desăvârşire dar recunoscând faptul că sunt două Corinteni şi două Tesaloniceni. Filemon, Tit şi cele două epistole către Timotei sunt listate.
Scriitorul fragmentului lui Muratorius nu menţionează de loc Evrei. În Roma în perioada această, este evident că nu se citeşte de toţi. A fost creştinii din est care au iubit-o. Iudea este menţionat şi două epistole ale lui Ioan şi este o referire străină la ,,Înţelepciunea scrisă de prietenii lui Solomon spre lauda lui", poate Cartea Înţelepciunii din Apocrifa Vechiului Testament.
Este o referire la Apocalispele lui Ioan şi a lui Petru dar nici o referire la cele două epistole ale lui Petru. Fragmentul lui Muratorius pune schiţa pentru canonul Noului Testament care a ţinut mult timp mai încolo. Cele patru evanghelii, Fapte, treisprezece epistole ale lui Pavel sunt acceptate universal. Prima a lui Ioan şi 1 Petru sunt citite larg în bisericile, cele două epistole mai mici ale lui Ioan însoţesc de obicei, dar nu totdeauna, 1 Ioan. Evrei şi Apocalipsa sunt bine cunoscute dar în regiuni locale, cu greutate. Iacov (nu menţionat în Fragmentul lui Muratorius) şi Iuda sunt cunoscute în câteva regiuni dar nu în alte. Dintre cărţile noastre prezente, 2 Petru se află cel mai puţin des dintre cele citite.
CONSENSUL DIN AL PATRULEA SECOL
Până ajugem la epoca sinodelor, majoritatea creştinilor citesc aceleaşi cărţi. Istoricul creştin Eusebiu listează ,,Homologumena" (cărţi acceptate de toţi): patru evanghelii, Fapte, Pavel, 1 Ioan, 1 Petru şi Apocalipsa. După accea, listează ,,antilogomena" (cărţi disputate dar familiarizate tuturor): Iacov, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan. După acea sunt ,,notha" (opere false): Faptele lui Pavel, Hermas, Apocalipsa lui Petru, Barnaba şi Didahe – şi unii ar adăuga Apocalipsa lui Ioan şi Evanghelia după Evrei. ,,Notha" sunt ,,false" în sensul de a nu fi dintr-o sursă apostolică; ,,recunoscute de majoritatea creştinilor", spune Eusebiu, dar nu ca canonice. Sunt opere eretice - ,,Evanghelii" şi ,,Fapte" – care se poartă numele apostolilor dar nu se cheamă ,,notha".
Lista scrierilor canonice în Scrisoarea festală a lui Atanasiu (367 d. Cr.) este identică cu cea a noastră.
Canonul din bisericii care vorbesc limba siriacă are o istorie diferită dar ele trag aceeaşi concluzie. A doua a lui Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa sunt cunoscute de creştinii siriaci cam târziu. Nu se pare că creştinii siriaci au folosit alte cărţi care n-au fost recunsocute de bisericile greci-romane.
De-a lungul tuturor, avem credinţa în cuvintele lui Petru, care l-a citat pe Isaia: ,,Deci, ca unii cari, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima; fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac. Căci orice făptură este ca iarba, şi toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie" (1 Petru 1.22-25).